Ce facem cand realitatea noastra difera de cea a parintelui?

Un subiect destul de dificil si sensibil pentru ambele parti. In general, am considera ca o persoana vine la psiholog cu inima deschisa, ca si atunci cand merge la medic, cu incredere deplina, deoarece acesta are studiile si experienta necesara pentru a-l ajuta.

Din pacate, de-a lungul timpului, cel putin in domeniul nostru increderea fata de servicii a scazut. La fel cum s-a intamplat si in alte cazuri, cum ar fi: vanzari online (cumparam cu asteptarea de a primi ce vedem in poza, insa obiectul livrat nu corespunde criteriilor).

De ce? Urmand calea ABA putem spune ca:

Comportamentul nostru a scazut in urma antecedentelor ce au lasat de dorit, am citit multe dintre postarile de pe grupurile de parinti cu copii ce au nevoi speciale in care povesteau tot felul de experiente traumatizante.

Da, este foarte important ca atunci cand alegem un centru sa ne informam ca acestia sa aiba un analist comportamental care sa coordoneze programele, un clinician care sa ajute la o diagnosticare corecta, un psihoterapeut care sa ajute si sustina emotional familia, terapeuti implicati etc.

Ce facem?

Teoretic, ne dorim sa comunicam problemele/nelamuririle si sa gasim cai comune prin care ambele parti sa fie impacate. Practic, facem fishing, mergem din centru in centru cu inima cat un purice, lucru de inteles pe antecedent, in cautarea terapeutului cu bagheta magica, din pacate acest lucru pierde timpul copilului, ei au nevoie de o oarecare stabilitate si rutina.

Increderea

Din pacate, lipsa increderii inca de la inceput duce la o relatie neproductiva intre parinte si echipa ce este daunatoare in primul rand pentru copil, creaza tensiuni si impacteaza destul de tare procesul de acomodare (pairing) cu toata dezvoltarea personala si intervizarea pe care terapeutii o fac.

Echipa este foarte important sa ramana sudata, sa intrebam tot ce este nelamurire, este mai usor de gestionat o discutie intre terapeut-parinte referitoare la nevoile acestuia decat o situatie conflictuala mocnita, neverbalizata, iar daca avem neclaritati in continuare sa revenim asupra subiectului pana primim lamuririle de care avem nevoie, insemnand ori de cate ori este necesar.

Se intampla foarte des, citeam zilele trecute despre un curs ce se tine pe aceasta tema, ca noi sa vedem lucrurile diferit fata de cum le vad parintii pentru ca rolurile sunt diferite.

De multe ori, tindem sa mergem catre specialistii cu care avem puncte comune si vedem cat se poate de “la fel”. Asta facem si in viata de zi cu zi, asa legam relatii cu cei de langa noi, avand puncte comune de interes.

IMPORTANT!! Faptul ca nu vedem intotdeauna lucrurile la fel nu este o problema, din contra, avand aceste discutii ajutam la evolutia terapiei si la progresul copilului.

Mai avem si situatiile in care parintele nu este multumit de perspectiva echipei si merge sa ceara o a doua parere, aici este foarte important sa dam toate detaliile celui de-al doilea specialist pentru a avea o perspectiva cat mai corecta asupra lucrurilor, nu menajam cu speranta sa auzim ceea ce ne dorim.

De obicei, din experienta noastra, aceste lucruri se intampla atunci cand parintele isi doreste foarte tare sa dezvolte o abilitate pe care copilul nu este inca pregatit sa o faca, cel mai des intalnita este partea de limbaj expresiv.

De ce?

Perspectiva noastra este obiectiva, noi masuram cu ajutorul instrumentelor specifice, evaluari, fiecare arie a dezvoltarii.

Ce facem apoi?

Dezvoltam abilitati acolo unde copilul este in urma.

Cum facem asta?

Pas cu pas si "caramida" cu "caramida".

Factori ce influenteaza procesul:

1. Potentialul copilului

2. Varsta la care acesta incepe terapia

3. Implicarea familiei

4. Profesionalismul echipei

Ok, as puncta aici importanta pe care o are relatia terapeutica, aceasta fiind direct asociata cu perioada de acomodare (pairing) care, din pacate, este subevaluata de parinti.

Am avut cazuri destule in care familiile au incetat colaborarea pe principiul ca "nu se face nimic, copilul nu este stimulat".

Le dau mereu explicatia, inca de la evaluare, pentru aceasta perioada si importanta ei, spunandu-le: "imaginati-va, cineva necunoscut vine la dvs. pe strada, va aseaza (dupa cum "se doreste pentru o stimulare ca la carte", aviz ghilimelele) la o masa si incepe sa va puna intrebari, ba mai mult, cand incercati sa fugiti, de teama si alte emotii asociate, vine dupa dvs si va trage inapoi, reluand procesul, cum v-ati simti?”

Aici este primul punct in care, de cele mai multe ori, realitatile noastre difera.

Ok, trece perioada de acomodare si vine planul de interventie personalizat (PIP-ul), aici fiecarui parinte i se face o prezentare, mai apoi si training in consiliere, toate sunt ok, se cere aprobarea si in scris.

La scurt timp, intervine a doua "problema" si aceea fiind: "vreau ca piticul meu sa faca X (sa spunem fise)". De aici analistii incep analiza datelor: are varsta necesara, motricitatea fina este de ajuns dezvoltata, poate tine corect creionul in mana, coordonare ochi-mana etc. Daca toate sunt verzi demaram procesul, noi punem accent si pe nevoile parintilor cat timp coincid cu cele ale copilui.

Se porneste cladind caramida cu  caramida pentru a face procesul cat mai lin si corect, fara frustrare si a cere imposibilul. Da, si acest proces poate dura, poate dura mai mult decat parintii sunt dispusi sa astepte, pentru ca bagheta magica nu avem. Mai sunt si cazuri unde din punct de vedere genetic, cei mici nu pot dezvolta aceasta abilitate si o mutam pe digital, metoda care in cateva generatii o sa inlocuiasca total scrisul de mana.

Acest exemplu este unul concret, dar nu aplicabil la scara larga, insa e important sa luam ideea principala si aceea ca uneori lucrurile sunt posibile rapid, alte ori necesita ceva mai mult timp si, din pacate, uneori deloc.

Acest subiect implica, de cele mai multe ori, limbajul expresiv, insa fiind un subiect delicat o sa il discutam in alta postare.

Revenind la subiectul principal: ce facem atunci cand realitatile noastre difera? (Atentie: acest lucru se poate intampla in orice fel de relatie, nu doar terapeut-parinte, pentru ca, dupa cum stim, ABA ESTE UN STIL DE VIATA, nu doar o lista de itemi aleatorii)

Ideal este sa comunicam, sa cerem informatii, sa le notam, sa le recitim, sa intrebam din nou, pana ce suntem convinsi ca am inteles.

Important in acest sens, este ca suntem o echipa, nu exista "dusmani" si toti luptam in aceasi directie --> recuperarea copilului cu nevoi speciale.

Insa, barierele exista si trebuie sa gasim modalitati pentru a le inlatura si a face loc progresului.